Locuitorii comunei sunt romani neaosi, ce prezinta toate caracterele specifice romanului. Sunt persoane inalte 1.60 – 1.90 m, chipes la fata cu parul si ochii castani sau negri, mai rar blonzi cu ochii albasti sau verzi. Pe la inceputul secolului trecut, pana prin preajma celui de-al doilea razboi mondial oamenii isi purtau inca portul popular asa cum se gasesc sculptati la Roma pe Columna lui Traian. Mare parte din locuitorii comunei sunt crescuti cu frica de Dumnezeu, sunt respectuosi si nu in ultimul rand respecta batranetea. Sunt oameni harnici a caror inima buna se arata in ospitalitatea mostenita din batrani, pe care o demonstreaza la orice pas strainilor ce vin sa le calce pragul. In general si-au mentinut caracterul fiindca nu s-au amestecat cu alte neamuri. Cele cateva familii de tigani sunt inca izolate de sat si au ramas doar in Coconari si  Aliceni. O alta increngatura, buna parte din ei, s-a integrat cu trecerea timpului in decurs de cateva generatii iar acum aproape ca nici nu se mai fac distictii etnice. Timpurile noi si dificultatile cu care ne confruntam in prezent, au facut ca o caracteristica a inaintasilor nostri sa dispara si anume aceea de a nu-si instraina pamantul. In trecut acest lucru era de neconceput – vanzarea terenului unui strain era considerat un semn de slabiciune, de rusine. Prin strain se intelegea cineva care venea de pe alte meleaguri, care chiar daca era o persoana integra, demna de respect, nu devenea de-al satului, pana cand nu se casatorea cu careva de-al locului, in pofida vorbelor dafaimatoare care circulau de pe un sant pe altul cel putin pentru perioada de acomodare cu “pripasul”.

Alimentatia cotidiana are la baza mamaliga, painea si zarzavaturile alaturi de fasole, cartofi, varza, ceapa, praz, dar nu exclud din alimentatie orezul, fideaua, si intr-o cantitate mai mica,  produsele lactate si carnea.

Le place sa petreaca, dar in general nu sunt consumatori de bauturi alcoolice, chiar daca s-au inmultit carciumile dupa anul ’89. Cei ce-si beau tot ce agonisesc reprezintă o mica categorie a comunitatii. Majoritatea satenilor au in posesie o mica suprafata cultivata cu vie nealtoita, hibrid producator direct – tiraz, zaibar, 1001 – din care fac vin si tuica, pentru consumul propriu, uneori si magiun pentru iarna. Dupa ’89, prin 1992-’93 cand a inceput restituirea viilor altoite, satenii au primit cate un petec de vie asa cum aveau parintii sau bunicii lor, dar lipsa experientei, a timpului de dedicat agriculturii a facut ca in scurt timp sa se distruga sute de ha – ceea ce din pacate reprezinta un mare dezavantaj pentru agricultura comunei. La distrugerea viilor au mai participat si cativa golani pe care politia inca nu i-a gasit, care in primavara merg sa scoata spalierii ce-i folosesc la pavat in curti sau la imprejmuit locuri de casa si gradini si preiau sarma ducand-o la centrele de colectare a fierului vechi din Buzau. Spre norocul tuturor in acest sens “uscaturile din padure” devin tot mai putine si noi ne asteptam inca la o interventie promta a politiei sau administratiei locale. Tot la categoria asta i-as incadra si pe cei ce in perioada recoltatului nu mai au somn si merg pe tarlalele altora la furat de porumb, struguri, lucerna sau floarea soarelui. In afara celor putini mentionati mai sus, locuitorii comunei sunt oameni harnici si de treaba, iuti la manie si veseli la petrecere.

In ceea ce priveste participarea la viata politica, acesta este un subiect sensibil, deoarece  majoritatea au mers fizic sa voteze, dar lipsa maturitatii politice a oamenilor in general, a facut ca cei ce au apucat sa se inscauneze dupa ’89 sa ramana si acum. Intr-o forma pasnica si absolut democratica, dupa aproape 17 ani a inceput sa de auda cate ceva si despre activitatea de opozitie in Posta Calnau si mai ales opozantii primarului Gheorge Lazar – fost profesor de sport la Scoala Aliceni. 

Starea sanitara a localitatii are o oarecare stabilitate, lucru datorat pe de o parte curateniei oamenilor si al caselor si pe de alta parte de activitatea desfasurata in cadrul celor doua cabinete medicale, ce-si au sediile cladirea construita dupa razboi de locuitorii comunei si in blocul construit la inceputul anilor ’80.

color-blocks-7

Obiceiuri de peste an

 

Caloianul, obiceiul Caloianului are loc in martea a treia dupa Pastele ortodox. Inca din zori, fetele cu varsta de peste 5-6 ani in sus se strang la un loc si se impart, in doua sau mai multe cete. Fiecare ceata isi alege o conducatoare. Fetele fac o papusa de lut, un om mic, pe care il impodobesc cu panglici, carpe colorate si flori, iar pe cap ii pun drept caciula o coaja de ou rosu. In unele sate papusa este imbracata in straie taranesti, cu opincute si caciulita. Papusa se numeste Caloian, Calian sau Scaloian. Fetele pun caloianul intr-un cosciug mic, bine incleiat - ca sa pluteasca pe apa - sau pe o scandura, il inconjoara cu coji de oua rosii, pastrate de la Paste, precum si fel de fel de flori, printre care predomina busuiocul, apoi il ingroapa pe camp, printre bucate, prin bozii sau maracini, pe malul vreunei ape ori intr-alt loc ascuns. Inainte de inmormantare, una dintre fete se face preot, alta dascal, a treia duce steagul, adica o trestie cu o batista alba in varf, inaintea popii, si iarasi una sau doua fete duc sicriul ori scandura cu Caloianul. In urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumanari aprinse si cu flori, bocind:

Caloiene, Ene!

Caloiene, Ene! Cum ne curg lacrimile Sa curga si ploile. Zilele si noptile, Sa umple santurile, Sa creasca legumile

Si toate ierburile!


Dupa inmormantare, caloianului i se face pomana, timp in care e bocit din nou. A treia zi, dupa ce l-au inmormantat, adica in a treia joi dupa Pastele ortodox sau in ziua de paparude, fetele se aduna iarasi, se duc la locul unde a fost inhumat, il dezgroapa si il bocesc. Apoi fetele il aduc in sat si il arunca intr-o fantana sau se duc si dau drumul cosciugului pe un rau sau pe un lac, urand ca anul sa fie ploios si plin de belsug. Dupa aceea se aduna toate fetele la o casa si acolo coc o placinta mare numita ghizmana ori mai multe placinte si alte bucate. Flacaii aduc vin si lautari, se asaza toti la masa, mananca si beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele imbraca un sul cu straie femeiesti si umbla cu el pe la casele oamenilor; si la casa unde se duc, gazda trebuie sa ude acel sul cu apa, apoi le da faina, oua, unt s.a. Cu ceea ce aduna fac si ele placinte si alte bucate, aducand si vin, si aceasta se numeste Pomana Caloianului. Iar acelui sul imbracat i se spune, ca si omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.

 

 

Obiceiuri calendaristice de peste an

 

ZILELE BABELOR

1 Martie este, conform traditiei populare, prima din cele opt (alteori douasprezece) zile ale Babelor. Personajul Dochia a capatat, in popor, variate semnificatii. La inceput de an agricol, de cele mai multe ori, Baba Dochia este reprezentanta Anului Vechi, invinsa si apoi inlocuita, in urma unei competitii dificile, de una mult mai tanara. Exista si credinte care o prezinta ca o victima, o batrana crestina cuviincioasa, un adevarat spirit protector. Ea este cea care se roaga neincetat lui Dumnezeu pentru a aduce mai curand timpul calduros. Baba Dochia are douasprezece cojoace, sase rele (sase zile friguroase) si sase bune (sase zile frumoase). Daca ninge in aceste zile, se zice ca Baba isi scutura cojoacele. Zilele Babelor incep cu prima zi din martie si se termina la Sfinti. In Hateg, oamenii cred ca zilele Babelor incep cu prinderea postului de Pasti.

In legendele poporului intalnim nume pentru fiecare dintre babe, dupa zilele saptamanii: Dochia, Lunica (luni), Martica (marti), Marcurana (miercuri), Joiana (joi) Virita (vineri), Sitita (sambata), Dominica (duminica). In toate partile locuite de romani se crede ca cea mai mare, capetenia tuturor si in acelasi timp cea mai urata este Dochia (numita in Basarabia si Marta). O alta poveste din popor spune ca Dochia a fost o batrana buna, cu credinta in Dumnezeu, si care, atunci cand au vrut sa o piarda paganii, s-a rugat Sf. Spiridon. Cu ajutorul lui au scapat ea si turma pe care o pastorea, fiind transformate in stanci de piatra."

 

MARTISORUL
Romanii au o frumoasa traditie straveche in prima zi a lunii martie : Martisorul. Numele sau este diminutivul numelui martie. Daca iti place istoria, este posibil sa observi o asemanare intre "Martie" si zeul roman "Marte". Aceasta deoarece in Roma antica acest zeu era un simbol al renasterii, al campiilor verzi, al turmelor de oi si al dragostei. Ei obisnuiau sa sarbatoreasca acest zeu in prima zi a primaverii exact ca si tracii, mai tarziu dacii si astazi romanii. Astfel, dacii au imprumutat cuvintul latin pentru a-si numi prima luna a primaverii.

Descoperirile arheologice arata ca acest obicei exista pe teritoriul Romaniei inca de acum 8.000 de ani. Oamenii sarbatoreau venirea primaverii cu ritualuri de mult uitate. Ei faceau coliere din mici pietricele vopsite in alb si rosu aranjate alternativ. Poate fi curios de ce au ales tocmai aceste doua culori: rosu si alb. In acele timpuri, se faceau multe ritualuri magice care presupuneau sacrificii umane sau animale, cu scopul de a imbuna zeii pagini sa le asculte rugile. Astfel sangele era asociat cu viata, fertilitatea si adoratia. Pe de alta parte, zapada, gheata si norii erau albi. Intr-o singura fraza, asocierea celor doua culori ar putea insemna: "sa uitam iarna si sa ne rugam zeii sa aduca fertilitatea".

Cu mai mult de 2.000 de ani in urma, dacii aveau si ei o traditie pe 1 martie. Ei sarbatoreau zeul dac numit "Marsyas Silen". El era inventatorul fluierului si avea cea mai mare influenta asupra intregii naturi. Martisorul avea o semnificatie mult imbogatita comparativ cu ceea ce cunoastem noi. Era considerat o amuleta care proteja copiii si animalele pe tot parcursul anului care tocmai incepea. Acele pietricele se schimbasera intr-un ansamblu de doua fire, unul colorat in rosu, celalalt in alb. Rosul insemna soarele, puterea focului, pasiunea si femeia, iar albul simboliza avantajele apei, norilor, iernii, dar si inteligenta barbatului. Combinatia acestor doua culori poate fii interpretata ca unirea dintre barbat si femeie, aceste forte opuse care vor determina un nou ciclu al vietii.

La inceputul secolului al XIX-lea frumosul Martisor era intalnit in toate zonele romanesti. In special copiii si femeile purtau in jurul gatului sau la incheietura mainii stangi doua fire groase de lana (unul rosu, unul alb) impletite impreuna si un banut de argint sau de aur agatat de ele. Exista credinta ca aceia care purtau martisorul erau protejati si vor avea noroc in anul viitor. S-a scris in carti despre tinerele din Moldova care purtau martisorul de pe 1 martie pina pe 12 martie. Dupa doua saptamini, ele isi legau parul cu acel fir alb-rosu asteptind sa vada primele pasari de primavara (berzele) sosind in satul lor. Numai dupa acest eveniment tinerele isi scoteau martisorul si il agatau de primul copac inflorit pe care il vedeau.

Este cunoscut faptul ca in traditia romaneasca fiecare anotimp are o culoare diferita: primavara este rosie, vara este verde, toamna este neagra, iar iarna este simbolizata prin culoarea alba. Toate aceste culori pot fi intalnite cu aceeasi semnificatie in motivele decorative utilizate in ceramica romaneasca, in covoarele si in costumele populare.

In prezent Martisorul este intalnit in toate regiunile din tara noastra, dar traditii similare pot fi gasite si in Macedonia sau Albania. In Romania aceasta amuleta este un simbol al venirii primaverii si al bucuriei. A schimba martisoare este un gest de dragoste, prietenie, respect si apreciere. Poti sa cumperi fire de matase alb-rosii (ce se leaga intr-o funda) si mici obiecte din plastic sub forma de soare, flori, potcoave, frunze, albine, animale, pasari, mici stelute, inimioare rosii si multe altele. Caracteristic pentru Romania este micul cosar negru - un simbol vechi al norocului! In special femeile si copiii poarta in partea stanga a pieptului aceste martisoare pe parcursul a noua zile, cu incepere de pe 1 martie, bineinteles.

Barbatii cumpara de obicei flori de primavara, ghiocei si le ofera impreuna cu o felicitare de care prind martisoarele. Este modalitatea moderna de a face o surpriza minunata celor dragi! Placerea ramane aceeasi ca si atunci cind erai copil si primeai primul martisor de la parinti. Trecerea anilor nu scade emotia. Este ca si cum porti soarele deasupra inimii, incalzind toata atmosfera din jur si facand sa apara in orice moment zambete. . .

 

 

BLAGOSLOVENIILE (BLAGOVISTENII)
 
Noaptea focurilor - seara de ajun (24 martie) este deosebit de insemnata in calendarul vechi popular. Gospodarii din Maramures in special, dar si din alte zone ale tarii, intre care se numara si comuna in care m-am nascut si am copilarit Zilisteanca, ies cu mic, cu mare in ograda, aduna lucrurile de prisos de prin curti, grebleaza frunzele uscate din livezi si gradini, scot resturile de fan din ieslele animalelor si fac in mijlocul curtii un morman cat mai mare de-adunaturi. Ritualul e practicat cu sfintenie la fiecare casa din sat. Dupa asfintitul soarelui, gramezile se aprind, iar in jurul focului se aduna toti membrii familiei. Noaptea focurilor este, de fapt, o curatenie de primavara, care dureaza pana tarziu, dupa miezul noptii, sau pana in zori. Tinerii inconjoara si astazi vetrele satelor, aruncand roti de foc. Semnificatia gestului s-a uitat, dar e vorba de un stravechi cult al soarelui, menit sa aduca protectie si purificare.
In trecut, Blagovestenia era un timp favorabil pentru aflarea norocului si rodului pomilor fructiferi, pentru previziuni meteorologice. Femeile strangeau apa din zapada topita pentru a o folosi in practicile de medicina si cosmetica populara. Importanta sarbatorii este subliniata de sacrificiul pestelui care se mananca.
Datina populara leaga insa aceasta curatire prin foc si de serpi, care trebuiau sa fie alungati de langa casa si din sat. Ziua de 24 martie este plina de interdictii menite sa intareasca actiunea de purificare a focului. De la Blagovestenii inainte, poti lucra orice afara: poti toarce, poti sa tesi, poti sa dormi. Nu-i voie sa tai painea, sa tai nimic in ziua de Blagovestenii pentru vitele ce merg in pasune, ca le mananca lupii.
 
DRAGAICA
 
Practicat la 24 iunie, in preajma solstitiului de vara, Dragaica este un ritual ce vizeaza prosperitatea si protectia culturilor cerealiere. Dintr-un grup de 5-7 fete una era aleasa, dupa diferite criterii, Dragaica. Ea este impodobita cu spice de griu, in timp ce fetele celelalte se imbraca in alb, poarta un val pe fata in care sunt prinse flori de dragaica/sanziene, iar in mana tin o coasa. O data constituit, alaiul Dragaicei porneste prin sat si pe ogoare. La popasuri, in special la rascruci, fetele se aseaza in cerc, cantand si executand un dans saltat ale carui miscari deseneaza o cruce.
Un element important al dansului Dragaicelor este mimarea unei lupte cu coasele, ceea ce se intampla mai cu seama la intalnirea a doua cete. Dupa joc, fetele primesc daruri de la proprietarul pentru ale carui holde isi oferisera dansul si cantecul. Raspandit in sudul si estul Romaniei, obiceiul se mai practica, sporadic, si astazi.
Oamenii din sate spun ca "Dragaica" este o sarbatoare "rea", deoarece daca nu este tinuta oamenii pot avea parte de multe nenorociri: de exemplu, cel care ignora sarbatoarea si incepe sa spele sau sa coasa poate muri inecat ori fulgerat. Tot batrinii cred ca fetele care vor sa se marite repede trebuie sa rostogoleasca goale in iarba si sa se spele cu roua dimineata devreme, iar femeile maritate pot practica si ele acest ritual daca vor sa fie iubite tot anul de barbat si sa aiba copii frumosi si sanatosi.
Dragaiga este un nume special dat in mitologia romaneasca unei categorii de Iele care, potrivit superstitiei folclorice, se razbuna pe oameni oparindu-i cu apa clocotita. In ziua de Dragaica, sarbatoare populara, consacrata coacerii grinelor (coincide cu ziua Sf. Ioan Botezatorul, in 24 iunie) se crede ca se pot aduna cu succes buruienile de leac din paduri. Dimitrie Cantemir identifica, in Descriptio Moldaviae, personajul Dragaica cu zeita agrara romana Ceres: "Dragaica pare ca arata numele zeitei Ceres. Intr-adevar, in anotimpul cand grinele incep sa se coaca, se aduna toate fetele din satele vecine si aleg pe cea mai frumoasa si mai chipesa dintre ele, dandu-i numele de Dragaica. Pe aceasta, incoronand-o cu o cununa de spice, impodobind-o cu mai multe marame brodate cu maiestrie si atarnindu-i de maini cheile hambarelor, o insotesc cu mare alai pe ogoare. Impodobita astfel, intinzand mainile si punand maramele in bataia vantului, incat pare ca zboara, Dragaica se intoarce de la camp acasa, strabatand cu cantece si dansuri toate satele prin care trecuse cu alaiul, inconjurata de toate celelalte fete care o numesc deseori, in cantece deosebit de frumoase, sora si stapana lor. Fetele moldovence de la tara sunt foarte dornice de asemenea cinste, desi o traditie neintrerupta spune ca aceea care a jucat rolul de Dragaica nu se marita trei ani". Uneori Dragaicele sunt confundate cu Sanzienele.

 

Altele

Particularitati

din zona

Pentru a scoate la iveala traditiile si obiceiurile existente in trecut, a fost nevoie de relatarile persoanelor inaintate in varsta - sa le dea D-zeu sanatate - cat si de cautarea foarte putinelor materiale scrise dat fiind faptul ca istoricul comunei nu a fost in preocuparile de baza ale locuitorilor. S-au facut cateva incercari de infiintare a minimuseelor scolare pe vremea cand eu frecventam clasele primare dar dovezi concrete nu s-au conservat. Nu a fost gasit pana acum un album cu fotografii ale institutiilor sau ale diverselor evenimente ce au marcat aceste localitati. Nu s-a gasit pana acum in nici o arhiva sau biblioteca privata un inscris sau un calendar al lucrarilor sau edificiilor reprezentative desfasurate pe parcursul anilor. In arhivele primariei asa cum spune legea nu se pastreaza documentele dupa perioada prestabilita astfel incat nu se poate cauta nici in contabilitate asfel de date. In general totul s-a transmis pe cale orala , din generatie in generatie, asfel am putul afla amanunte despre port, despre activitatile tinerilor, despre felul in care se distrau, despre superstitiile locale, despre obiceiurile de la nunti, botezuri, inmormantari si alte evenimente.
 
Unele din aceste obiceiuri si datini strabune s-au practicat pana in perioada celui de-al doilea razboi mondial, pierzandu-se odata cu trecerea timpului, altele s-au pastrat pana in zilele noastre, cum ar fi: oboceiurile de inmormantare, cele de botez si unele obiceiuri de la nunti. Restul cum ar fi horele si balurile nu se mai practica, locul lor fiind luat in epoca moderna de discoteci.
Ca port national, tinerii se imbracau in costume populare numai la serbari nationale, fetele purtau fota si ie, pe cap aveau marama, iar parul il purtau prins in coc sau cozi; flacaii purtau cioareci si camasi stranse la mijloc cu braie, pe cap caciuli din blana de oaie, de astrahan, iar in picioare purtau opinci. Pe timp de iarna femeile purtau scurteici (haina groasa facuta din blana de oaie, intoarsa pe dos si imbracata pe exterior cu stofa groasa. In vremuri mai indelungate, barbatii purtau camasi lungi de noapte, facuta din panza alba de casa cusuta cu alesaturi. Toate aceste activitati (torsul, cusutul) se faceau la lumina opaitului si mai tarziu la cea a lampii.
Tinerii isi petreceau timpul liber organizand claci, fetele torceau si coseau iar baietii cantau si spuneau ghicitori, sau participand la horele si balurile din sat. Horele incepeau pe la ora 14 si se terminau la apusul soarelui iar balurile incepeau la ora 21 si tineau pana la ora 3 dimineata. Cand veneau la hora sau la bal tinerii (in special fetele) erau insotiti de parinti. Se dansau: „Braul”, „ Sarba”, "Brasoveanca" In mare lor majoritate, obiceiurile di datinile stramosesti sunt aceleasi ca in toata Muntenia dar sunt si lucruri care ne disting chiar side localitatile invecinate.
Botezul         In afara "ursitorilor" - obicei specific tuturor romanilor, locuitorii din aceasta comuna mai aveau ceva deosebit. Copilul se boteza intodeauna in zi de sarbatoare in afara cazurilor de forta majora cum ar fi "boala pruncului". Numele il dadea nasul iar cand nasa venea de la biserica cu pruncul botezat se oprea la o casa de chiaburi si lasa copilul din brate pe teancul gazdei, lucru ce facea ca la insuratoare, feciorul sa nimereasca dintr-odata la casa bogata si sa devina stapanul tuturor avutiilor.
Daca unei mame nu-i traiau copii, imediat dupa nastere, moasa lua copilul si-l dadea primului intanlit sa-l boteze in graba.
Ajunsi acasa cu copilul botezat, cei ce au fost la biserica, erau pusi la masa unde erau invitate si rude ale parintilor copiluluii n afara mamei care era chemata numai in timpul "fripturei" cand primea de lanas si de la nasa o farfurie cu pilaf, friptura si ce mai era bun pe masa ca sa aibe lapte din belsug. La "sfarsitul mesei" aparea moasa cu ploconul nasului si cu o farfurie pentru daruri. Banii primiti erau numarati, legati foarte strans - sa fie copilul econom - si pusi in scutecul pruncului. A doua zi dupa rasaritul soarelui avea loc "scaldatul" copilului care ramanea nescos din crisma (panza de la botez) pentru a nu i se lua mirul si toate blagosloveniile sfinte de la botez.
"La scaldat nu-i permis sa vina decat numai femei. Pruncul este scaldat de sotia nasului. Aici sunt o sumedenie de obiceiuri pe care nasa sa la stie foarte bine sa nu rada moasa. In afara de scaldat se bate un ou sa fie copilul implinit ca un ou; se pun in scaldatoare din toate ce au fost la ursitori:
a) seminte sa aiba noroc si parte de tot ce o semana
b) fulg sa aiba noroc de pasari
c) flori etc etc
d) un par din coama calului sa calareasca bine
e) se pica ceara din lumanarea de botez in forma de cruce.
Nasa ii da pe buze cu miere sa aibe glasul dulce, in gura il sterge cu floare sa-i miroasa gura frumos. Se pune in apa catusnita (laba gastei) o iarba lipicioasa ca sa aibe lipici la lume, se unge cu unt proaspat peste tot sa nu faca crapaturi la batranete iar dupa ce il infasa il inchina la icoana cu lumanarea de botez care tot timpul scaldatului sta aprinsa. Se ofera copilul mamei cu vorbele "tine fina pe fina sau finul junior, sa-ti traiasca  sa te bucuri de el" apoi lumanarea se stiinge in tavan ca sa creasca copilul inalt."  /////
 
Casatoria  (asa cum era odata)   Fetele erau scoase la hora cand implineau 15-16 ani iar acest lucru se facea a doua zi de Pasti iar flacaii care o scoteau capatau batista si oua rosii. Chiar daca parintii stiau ca tinerii se plac si erau pentru casatorie, flacaul trimitea "plosca" la casatorie. Un reprezentant al familiei - un om - mergea la cei cu fata si aranja chestia materiala, daca se intelegeau raspunsul era ca se cinsteau toti din plosca trimisa, daca nu, omul pleca refuzaz fiind, cu plosca plina. La fetele mai bogate si frumoase veneau si cate patru "plosci" pe seara. Logadna se numea "asezat" iar la asezat, mirele venea cu parintii si alte rude, avand grija sa fie perechi intregi. Dupa ce se aranjau toate socotelile pentru pregatirea nuntii ca : cismele socrului, rochia soacrei, papucii, sovonul, basmalele surorilor de ginere etc. etc., socoteli care de obicei treceau de miezul noptii se lua masa impreuna. Ginerele si mireasa mancau singuri, li se dadea un ou, numia o furculita si numia o farfurie iar usa la camera unde stateau era deschisa si care cum trecea facea haz de ei.
Nasul ce a botezat copilul e obligat sa cunune, iar daca el nu mai traia, cununa copii lui, dupa alegerea finului iar daca sotia nasului era insarcinata, cununa fata lui. In perioada dintre asezat si pana la nuntala mireasa se tineau sezatori cu prietenele si fetele din sat care o ajutau la terminarea si pregatirea darurilor de nunta.
In sambata de langa duminica nuntii se facea la mireasa brad - porneau dupa amiaza de la ginere, patru opt sau zece flacaii cu brazii avand in frunte 2 fete, surori sau rude ale mirelui, cu un cos larg la gura, impodobit cu prosoape alese unde se afla voalul si beteala miresei, lamai, portocale, smochine, zahar, bomboane, si doua cornuri mari speciale. Fetele duceau si o oglinda maricica cam 50/30 cm, urmate de lautari si apoi bradasi. In cazul in care mireasa era prea departe, se mergea in caruti dar in aceeasi ordine, cu lautarii ce cantau si flacaii ce chiuiau convoiul fiind primit oriunde cu bucurie. Ajunsi la mireasa, impodobeau cu brazi stalpii portii si ai casei, iar cel mai frumos brad de care mireasa leaga o batista si un colac era batur intr-o prajina inaltainaltata chiar in locul unde urma sa se faca hora. Cei sositi erau pusi la masa timp in care mireasa se gatea iar apoi se incepea jocul in curte. Prietenele soacrei veneau s-o felicite cu plocoane, pasari, cornuri, iar soacra le poftea la nunta cinstindu-le  cu cate ceva.
Seara cand bradasii se intorceau la mire, o parte mergeau si impodobeau si casa nunului unde lautarii cantau - mai mult din gura - nunului si prietenilor ce stateau la masa in timp ce mireasa in casa ei,  punea in locul celor primite in cos, camasa de cununie a mirelui si legatura de gat (un fular), schimband asfel darurile primite.
In ziua nuntii, desfasurarea este cea obisnuita in afara faptului ca la luatul miresei, i se dadea mirelui sa franga in doua o puica de friptura; daca reusea insemna ca e vrednic de mireasa mai apoi puica dandui-se miresei.
Flacaii se intreceau care mai de care sa urce pe prajina cu bradul din curte, sa ia batista, iar colacul sa-l dea nasei care dupa ce se urca in caruta, la plecare, frandea colacul il patru si-l punea pe capul miresei. Inchina apoi cu fiecare bucata in fiecare parte a cerului si apoi le arunca cat mai departe . Era o nebunie pentru prinderea celor patru parti de colac. Toate aceste parti ale ritualului se terminau pe la patru cinci dupa amiaza dupa care se pornea la casa mirelui intr-o imbranceala si o inghesuiala in care toata lumea chiuie si se inveseleste. Ajunsi la mire, mireasa si nasa se ajeaza pe scaune cu perne, tinerii sunt primiti cu ca imaratii cu panie si sare, soacara il leaga cu o marama de gat ca sa fie uniti apoi unge imediat cu miere, in forma de cruce,  peretii camerei unde baga mireasa ca sa fie dulce ca mierea. socrul mare si nunul sed afara pe doau scaune cu perne si sunt pusi sa se spele pe maini. Trebui sa fie cu luare aminte ca le da cineva cenusa ori malai pe maini. Apoi li se da prosoape frumos lucrate de mireasa ca se se stearga. In camera unsa cu miere pe un scaun, la masa, in fata oglinzii primite, langa care ard lumanarile de cununie nasa o dezbraca de voal in timp ce lautarii canta a jale:
 
Taci mireasa nu mai plange,
Ca la maica'ta te-i duce,
Cand o face jugul muguri
Si tanjala flori si struguri.
 
Of! of! of!
Unde-ti sed boldurile
O sa-ti sada ghionturile.
 
"Casa e plina de femei tinere si batrane, unele ofteaza, altele plang iar biata mireasa plange si ea. Mireasa cinsteste toate martorele apoi vine mirele, nunul si se joaca "nuneasca afara" ocazie in care nunul, socrul si nuna sunt gatiti cu darurile primite. In mijlocul horiei e o masa plina, plostile trec din mana in mana pe marginea horei si lautarii canta de zor:
 
Sus nuna mare, jos nune mare
Ca vine Buzaul mare
Nuna'n prun, nunul sub prun
Ca nunul e tare bun.
Sa traiasca nunul mare
Ce ne da bacsisul mare."
 
Pe seara, nunii erau condusi acasa de tineri cu lautari. La casa mirelui se petrece pana la 12 noaptea cand se pune masa si nunul este iar adus de tineri tot cu lautari. Cu mult inainte nunta tinea pana miercuri, acum se termina luni seara cand vin mia mult ceo de varsta a doua.
In timpul celebrarii casatoriei religioase, nasa mare, pune sub picioarul miresei o moneda, daca se poate de argint. In timpul cand incepe Isaiia "dantuieste", se lua moneda si se baga in pantofi. acest lucru nu trebui sa se uite Doamne fereste, astfel ca viitoarea nevasta sa nu-si uite niciodata obligatiile ei. Mireasa mai avea grija ca macar odata si cat de usor sa calce piciorul mirelui, ca sa nu fie ambitios si sa nesocoteasca cuvantul ei.
La o saptamana dupa cununie, finii veneau "pe cinste" la nasi.
 
Inmormantarile se faceau ca si in ziua de azi (nu este nimic schimbat), pastrandu-se traditia si obiceiurile.